Eu am plantat sămânța, iar Apolo a udat-o; dar Dumnezeu a făcut ca ea să crească! Deci nici cel care însămânțează și nici acela care udă sămânța nu sunt (atât de) importanți; ci Dumnezeu, care facilitează creșterea ei. (1 Corinteni 3:6-7)

E ușor să ne amestecăm opiniile legate de rolul pe care îl jucăm în Împărăția lui Dumnezeu. Domnul ne-a dat privilegiul inefabil de a fi parteneri cu El în cea mai mare întreprindere a tuturor timpurilor: să ajungem la fiecare persoană de pe planetă cu mesajul lui Cristos. El ar fi putut să folosească îngeri, pietre sau pene vulcanice de scris pe cer, dar a ales să ne folosească pe noi. El vrea ca noi să căutăm oportunități de a atinge vieți, de a iubi oamenii necondiționat și de a explica mesajul Crucii. Când Dumnezeu transformă o viață, totuși, putem crede că noi am făcut-o!

Nu noi suntem sursa de putere, ci Dumnezeu. Nu noi schimbăm vieți, ci Dumnezeu. Noi nu putem face ca viața spirituală să apară dintr-o inimă moartă; numai Dumnezeu poate face asta. Trebuie să recunoaștem privilegiul și limitele rolului nostru. Da, Dumnezeu ne numește ambasadorii Săi (vezi 2 Corinteni 5:20), dar noi Îl reprezentăm pe El, nu pe noi înșine. Iar în metafora pe care Pavel o folosește în acest pasaj, Dumnezeu ne dă privilegiul de a planta semințe ale Evangheliei și de a le uda cu adevăr și har, dar transformarea unei inimi umane necesită o intervenție divină. Noi suntem doar grădinarii. Dumnezeu este în continuare Creatorul.

Înțelegerea rolului și a limitelor noastre ne umilește, ne reorientează credința spre Dumnezeu și nu spre propriile noastre capacități, promovează rugăciunea pentru ca Dumnezeu să lucreze și ridică povara schimbării vieții de pe noi și o pune pe Dumnezeu, acolo unde îi este locul.