Cei care plâng, sunt și ei niște oameni fericiți; pentru că Dumnezeu îi va consola. (Matei 5:4)

Cei mai mulți dintre noi ne gândim imediat la moartea unei persoane dragi atunci când identificăm lucrurile pe care le plângem, dar ne plângem și pentru alte pierderi din viață, cum ar fi moartea unui vis, pierderea unei prietenii, trădarea de către prieteni sau problemele cronice de sănătate. Cu toate acestea, cel mai profund sentiment de pierdere pe care îl avem este de natură spirituală. Purtăm doliu atunci când simțim un sentiment de faliment spiritual personal, ne dăm seama de propria noastră păcătoșenie și vedem nevoia noastră de a ne pocăi.

Oamenii de astăzi nu sunt buni la jale și pocăință. Trăim într-o societate care promite răspunsuri imediate la probleme și o ușurare rapidă a durerii. Treptat, cei mai mulți dintre noi au ajuns să creadă că jelirea este cumva subumană. Am ajuns la concluzia că viața ar trebui să fie întotdeauna plăcută, dar nu așa stau lucrurile. Trăim într-o lume decăzută, cu oameni decăzuți. Rănile se întâmplă și, destul de des, ni se întâmplă nouă!

În această fericire, Isus ne spune că o adevărată mângâiere apare doar atunci când suntem sinceri cu privire la starea noastră spirituală. Atunci când ne pocăim și ne exprimăm deziluzia față de Dumnezeu, devenim receptivi la iertarea Sa. S-ar putea să începem prin a cere să știm de ce s-a întâmplat păcatul, dar, mai devreme sau mai târziu, ne vom da seama că Dumnezeu știe, că lui Dumnezeu Îi pasă și că Dumnezeu are un scop plin de har care este mult mai mare decât orice păcat pe care l-am comis. Nu mai întrebăm: "De ce?". Ne punem mâinile în mâna Lui și întrebăm: "Și acum?". Pocăința înseamnă a face primul pas înapoi spre cel mai bun scop al lui Dumnezeu pentru viața noastră.