Noi îl iubim ca o consecință a faptului că mai întâi El a fost Cel care ne-a iubit. Dacă cineva declară: „Îl iubesc pe Dumnezeu!” și în același timp își urăște fratele, este un mincinos. Dacă el nu își iubește fratele pe care îl vede, nu Îl poate iubi (nici) pe Dumnezeu pe care nu Îl vede! Porunca pe care o avem de la El, se formulează astfel: cine Îl iubește pe Dumnezeu, trebuie să își iubească și fratele! (1 Ioan 4:19-21)

Unii oameni ne enervează. Ne întrerup atunci când încercăm să ne concentrăm, ne ignoră atunci când avem nevoie de ajutorul lor sau ne dau sfaturi nedorite. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să îi tolerăm.

Totuși, a tolera oamenii nu înseamnă a-i iubi, iar Dumnezeu a stabilit un standard înalt pentru noi în relații - în special în familia lui Dumnezeu. Dragostea noastră pentru oameni, însă, nu vine din efortul propriu. Dumnezeu ne-a împărtășit dragostea autentică, necondiționată, și ne dă un exemplu despre cum arată dragostea. El este motorul principal, Cel care a inițiat dragostea față de noi atunci când eram complet neiubiți. El ne-a copleșit cu har, iertare și afecțiune, iar noi Îi răspundem cu căldură numindu-L "Abba, Tată" (vezi Romani 8:15).

Iubirea pe care o arătăm celorlalți indică nivelul nostru de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu reușim să iubim pe orizontală, putem presupune că există o problemă în relația noastră verticală cu Dumnezeu. Nu ne vom întinde în dragoste până când Dumnezeu nu se va fi întins mai întâi în inimile noastre pentru a ne permite să-L iubim.

Îi iubim pe cei din jurul nostru urmărind ceea ce este mai bine pentru ei. Când ascultăm, suntem pe deplin prezenți în momentul respectiv. Când ne pasă, dăm tot ce avem pentru că suntem conștienți că Dumnezeu ne-a dat totul. Cu cât experimentăm mai mult iubirea transformatoare a lui Dumnezeu, cu atât mai mult iubirea Lui se revarsă din noi către cei din jurul nostru.