Dacă vă caracterizează aceste lucruri, vă cer să îmi faceți o bucurie completă demonstrând unitate în ce privește mentalitatea, dragostea, spiritul (acțiunilor) și scopul (vostru). Să nu faceți nimic motivați de spiritul ambițiilor personale sau determinați de dorința unei glorii efemere. Ci trăind smeriți, oricare dintre voi să îl considere pe altul ca fiind superior lui. Fiecare dintre voi să fie preocupat nu doar de interesele lui, ci și de ale altora. (Filipeni 2:2-4)
Paradoxul vieții este că, dăruind, primim; sacrificându-ne, câștigăm; și punându-i pe ceilalți pe primul loc, ne simțim împliniți. Unii oameni înțeleg. Nou-născuții cu siguranță nu au prea mult succes sau multe abilități de oferit, dar le oferă mamelor și taților lor o bucurie imensă. Angajatorii care sărbătoresc succesele oamenilor lor mai mult decât pe ale lor culeg bucuria zâmbetelor angajaților lor și o productivitate mai mare, produsul natural al sentimentului de afirmare.
Paradoxul vieții este că, dăruind, primim; sacrificându-ne, câștigăm; și punându-i pe ceilalți pe primul loc, ne simțim împliniți. Unii oameni înțeleg.
Cu toate acestea, experimentăm acest paradox doar atunci când începem din punctul potrivit: "smerenia minții". A gândi corect despre noi înșine este primul pas. În loc de ambiția egoistă de a obține un statut, ne simțim siguri în dragostea lui Dumnezeu. În loc de îngâmfarea că suntem mai buni decât alții, îi prețuim mult pe ceilalți. Unii oameni confundă smerenia cu rușinea, dar smerenia nu înseamnă că ne disprețuim pe noi înșine și că ne înjosim abilitățile. În schimb, înseamnă că ne vedem abilitățile ca pe niște daruri de la Dumnezeu care trebuie folosite pentru a-i zidi pe alții și pentru a împlini scopurile Sale. Pe măsură ce vedem tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem ca fiind daruri de la Dumnezeu, putem înceta să ne mai promovăm sau să ne apărăm pe noi înșine și ne putem concentra atenția asupra celor din jurul nostru. Nevoile lor devin importante pentru noi. Așa a trăit Hristos și, pe măsură ce umblăm cu El, așa vom trăi și noi.
De ce credeți că majoritatea oamenilor (și chiar și mulți creștini) sunt atât de centrați pe sine?
Ce ar fi nevoie pentru ca tu să trăiești acest paradox? Ce impact ar avea acest lucru asupra relațiilor tale?