Ea își zicea: „Vreau doar să reușesc să mă ating de haina Lui; și mă voi vindeca!” (Matei 9:21)

Poate că auzise toate poveștile despre predicatorul ambulant care avea puterea de a vindeca oamenii și, pentru prima dată după o vreme, speranța i s-a reaprins. Fusese bolnavă timp de doisprezece ani lungi și își cheltuise toți banii pe doctori. Nimic nu o ajutase. Se simțea în continuare nefericită și, mai rău, boala era considerată un semn de eșec moral în cultura ei, așa că era și ea o proscrisă.

Ne putem imagina emoțiile contradictorii de speranță și rușine cu care trebuie să se fi luptat în sufletul ei în acea zi, în timp ce își croia drum prin mulțime. Aceasta, era convinsă, era ultima ei speranță. A văzut o mulțime - cineva a spus că Isus era acolo! A făcut un pas înainte pentru a se apropia cât mai mult posibil. Acolo era El! Dar se părea că El pleca. Dintr-o dată, ea a căzut la pământ și a întins mâna printre mulțimea de picioare prăfuite pentru a atinge tivul mantiei Lui.

A fost un act imperfect, impulsiv, de a se conecta cu Isus, dar a fost suficient. Dintr-o dată, puterea lui Dumnezeu a pătruns în corpul ei și a vindecat-o, dar s-a întâmplat și ceva și mai uimitor: Isus s-a oprit, s-a întors și a remarcat-o. Ea încercase să rămână incognito. Acum ea era în centrul atenției. Totuși, doar o singură pereche de ochi contau pentru ea. Ea întinsese mâna pentru a se conecta cu Isus, iar El a întins mâna înapoi pentru a stabili o relație reală cu ea.